REGRETUL, povară grea.

Plin de mâhnire și întristare va fi sufletul ce tot amână pentru măine, pentru altă dată, ceea ce ar putea să facă pe moment și trece în zădărnicie prin timpul care ar fi putut fi atât de prețios…și util deasemenea.

Regretul că ai fi putut schimba ceva odată, lasă gust amar prezentului, pozitiv sau negativ, te apasă pe rană la fel de intens, părerea de rău te ucide încet și sigur până la epuizare, stoarce tot din inima greu încercată , până cand, poate , o umbră de putere și bunăvoință , dacă a mai rămas, luptă cu ce mai este pregătit de vindecare. Deși, la prima vedere, spunem că regretul nu are leac, de fapt, totul e în mintea plină de gânduri bolnave și de tristețea necruțătoare de timpuri adunată.

Regretul atinge exact când crezi că le-ai făcut pe toate, pe nepusă masă te întreabă: de ce nu ai făcut așa, totul ar fi fost mult mai bine? O singură întrebare e de ajuns să îți deschidă o agendă cu alte mii de întrebări și cu cât știi mai multe răspunsuri si cum ar fi trebuit totul făcut, cu atât e mai greu să înfrunți haosul nou creat în suflet. Când pune stăpânire pe tine ideea că ai fi putut schimba rolul, că ai fi putut proceda altfel, că drumul către o altă direcție ar fi fost mai bun…,când te istovește oful că ai ales o altă profesie decât cea la care visai, când forțat de împrejurări ai decis să fii jumătatea cuiva pe care nu iubesti,sau mai rău decât toate,să te autodistrugi prin vicii irosind timp prețios și privilegiul de a trăi frumusețile vieții.

Cu mult peste probabil, mulți dintre noi avem regrete, și apasă, apasă, macină până dincolo de durere…și tot mai departe. Devenim dușmanul proprii inimi, pentru că, de cele mai multe ori îi luăm din drepturi, uităm că inima e ceasul nostru. Chiar și așa, orizontul e imens cum și mintea omului de altfel, dar oriunde vom privi din interiorul nostru, să nu uităm că avem o fereastră, o portiță întredeschisă, un firicel de speranță…,o inimă ce bate.

Regret să știu că am putut Pe drumul ce am mers odată, Să schimb ceva ce mi-am dorit, Ca inima să-mi bată.

Să bată în apus, în răsărit, Pe vânt, pe ploaie și în ceață, Pe culmi înalte de ar fi, Doar, doar…,să mai iubească odată.

Am ales să-i fiu dușman, Inimii ce abia mai bate, Dorințele i le-am secat, De dor, săraca ea arde.

Nevrednică am fost de tine, Nu ți-am dat liniște și pace, Tare aș vrea să înțelegi, De ce te-am ținut departe?

Măcar tu trezeș-te, Inimă nevinovată, Dă-mi curajul să îți cer, De regret să scap odată.

Izbăvește-mi faptele, De ieri, de azi, și cele viitoare, Într-un loc anume, strânge-mi grijile, Doar unite, vom trece peste toate.

Unite în gânduri și iubire, Oricât de rău va fi amarul, Oricât de tare ar bate vântul, Un prag ușor….va fi hotarul.

Mda, e atât de greu atunci când trebuie să alegi între întelepciune și dorința sufleteasca, alegi drumul presărat cu lacrimi și mărăcini care provoacă răni adânci, povară ca o piatră uriașă greu de cărat sau chiar imposibil, în unele cazuri. Cum spuneam mai sus, toți avem regrete mici sau mari, dureroase, altele atât de greu de digerat, regrete care uneori reușim să le stăpânim sau mergem cu ele pe umeri rănindu-ne cu bunăștiință.

În cazul meu, am un regret, două, de fapt mai multe, m-am gândit în nenumărate rânduri să mă eliberez de ele, dar ce credeți? Reușesc? Nu, nicidecum nu trec peste. Însă, din atât de greu de dus, am făcut să-mi fie mai ușor. Ele, regretele, vor fi până la finalul vieții dar, să nu ne hrănim inima cu aceste amaruri care secătuiesc și se înfing adânc. Am învățat să merg cu ele si să cred că sunt doar niște frunzulițe pentru tema de la școală și nu pietrele care mi-ar strivi ce am constrit frumos și demn până astăzi și restul vieții ce mi-a rămas.

Iubind copilul din tine….dai naștere altuia.

Mi-e dor să fiu bucuria, gingășia, alinarea, zâmbetul, mi-e dor să fiu copilul mamei.  De ce uităm să fim copii, când e cel mai frumos lucru? De ce uităm că e minunat uneori să înlocuim grijile, supărările cu momente zurlii, puțină nebunie, să ieșim uneori din zona de confort? E ațât de greu?

Din păcate, e greu, de- a lungul anilor, am renunțat să mai fim copii. Greutățile vieții și neajunsurile șterg picătura de zâmbet, golurile nu pot fi acoperite și nici timpul pierdut nu mai poate fi recuperat. Cu toate acestea, fiecare din noi are puterea, dar nu și voința,  să mai copilărească din când în când.

Însa, mai fericit de-atât, e atunci când ai proprii copii, proprii îngerași care, îți umple viața de bucurie și zâmbet, oricât de neântrezărit ar fi orizontul. O inimă de copil care îți bate în brațe, mânuțele mici și gincașe ce îți mângâie obrazul, năzdrăvăniile și energia așezate în chip copilăresc, topesc munți de gheață. Copilașii sunt gălăgia pe care o iubești, e sunetul care atunci când nu-l mai auzi, te neliniștește. Zâmbetul lor e voința și puterea de a lupta cu orice forță să fii pe drumul cel bun, sunt liniștea atunci când sufletul ți-e greu și mâhnit.

Odată ce soarta te pune în funcția de părinte, de fapt, renaști și crești din nou alături de copilași. Inflorești odată cu primul lor cuvânt, zbori cu primii lor pași, te aventurezi cu iubire în creațiile și visele lor, îi protejezi, renunți de multe ori la tine și niciodată, nu le arăți că nu se poate. Sacrificiile sunt greu de dus pe umeri, dar când le faci din dragoste pentru copii, uiți de orice povară. Uiți de tot răul din lume, ai o putere care te depășește și cu nimic nu poate fi înlocuit acel moment al vieții, și anume, clipa când devii părinte.

Valoarea moștenită pe acest Pământ, e privilegiul omului de a da viață prin naștere. Lucru mare e să poți privi cum din propria-ți ființă se desprinde o alta, și odată cu acest proces devii un magician. Unul real, care te uimește câtă iubire poți avea pe stoc și nu numai. Gingășia nou venită pe lume, te transformă în cel mai iscusit părinte, deschizându-ți noi universuri, te autodepășești în grijă și protecție, nu obosești niciodată și vei deveni un inginer in a-ți modela îngerașul.

E atât de frumos, unic,sa ai copilași dar și să mai fii copil uneori. Mamă fiind, nu îți ia dreptul să copilărești alături de ei. Desigur, poți fi un fluturaș ce zboară, poți fi o zână, poți fi poneiul la care ei visează, de fapt, poți fi tot ce ei își doresc. Cu cât ne dorim să mai fim copii, cu atât în egală măsură cu dragoste ne creștem copii, renaștem și zâmbim prin ei, creștem din nou alături de ei. De aceea spun că, uneori, e minunat să lăsăm copilul din noi să ia amploare, să zburăm către alt copil…și vom crește împreună.

Prin creșterea copiilor, îți poți creea propria copilărie, și e atât de frumos……, e magia care te duce în lumea lor, care te poartă pe alte meleaguri, poți fi un copil și nu doar femeia care a fost înzestrată să dea viață unuia. Poți fi propriul tău univers al copilăriei, deopotrivă…a fi mamă.

O mica parere….de bine!

Dacă vreau să spun ceva, e despre situația în care ne aflăm și haosul ce astăzi ne umbrește mintea și sufletul. E greu de stăpânit să iți dai cu părerea când vezi dezastrul din jurul tău, dar totodată, și mâhnirea că nu poți face nimic.

Aș vrea să am putere, nu cea de forță sau supranaturală, ci puterea de a aduce liniște, bucurie și speranță și nu doar săracului ci și omului bogat care are mai mare nevoie de toate astea. Cel nevoiaș știe cum e să își acopere lipsurile, știe să dea lumină întunericului, știe să treacă peste toate cu brio și mai știe că pandemia de astăzi e doar o palmă de la Cel de Sus. Aș alege să ajut inima celui care nu știe să trecă peste criza ce va sa fie peste ceva timp, căci cu siguranța va fi una mare.

Această mânie adusă omenirii la nivel mondial, își are scopul ei, cursul ei, și probabil va fi și un final. Când? Mă întreb în fiecare zi. Iau amploare multe schimbări, multe opinii, multe stiri, însă, nu știm după ce să ne ghidăm. Ceva, undeva, ne duce în deriva, ce poate fi!!! Stiu doar că, nu va fi chiar atât de bine, deoarece, după cum se vede inevitabilul se va ivi, sistemul economic a cazut cu mult înainte de a se produce, mai rău de atât, cei care dețin puterea sau care stau în poziția de a face ceva, să ne luam gândul că își vor folosi creierașul in scopul umanitătii. Vorba românului: cu Dumnezeu înainte.

Dar, vedeți voi, neajunsurile, multe lipsuri, haosul de pe pământ, setea de bani și putere, toate astea face ca noi oamenii să ștergem picătura de frumos ce a mai rămas. Frustrarea doboară pe zi ce trece iubirea și dăruirea și face loc urei și dușmăniei, fără leac de vindecare. E adevărat, fiecare, pe cont propriu, încearcă să atingă normalitatea și firescul, și când crede că a ajuns unde trebuie și este pe făgașul cel bun, apare ceva de forma „pandemie, virus”, și iar rămâne fără aripile care, abia ce învațase să zboare.

Pe zi ce trece sunt tot mai multe întrebări fără răspuns, tot mai multe griji, temeri și multe alte controverse provocate, din nefericire, din ceva necunoscut, mergem înainte și nu știm încotro, însă cu o picătură de speranță și incredere că totul va fi bine, mai sunt și oameni care au destinul să îndrepte orice situație, și mă bazez pe acest lucru cu credință și nădejde că ceea ce ne-a creat, nu ne va distruge.

Primul meu pas cu voce tare, inspirată de o cafea dulce-amăruie.

Cu privirea pierdută, cu multe gânduri in cap, găsesc plăcerea de a mă rasfăța în fiecare dimineță în fața reginei mele, cafeaua. Cu ea îmi împărtășesc toate ideile, starea mea de suflet si tot ce am de făcut în cursul zilei. În procesul vieții, această minunată cafea, este martorul meu cheie in găndurile bune sau rele si nu numai. Iubesc cafeaua…de ce o iubesc, pentru ca, nu mă trădează, nu mă dezamăgește și cel mai mult îmi place că îmi oferă acel timp de răsfăț și odihnă în care îmi pot organiza găndurile, ceea ce mă scutește să am o zi haotică în care nu știu ce am de facut.

Fiind în zodia fecioarei, e zodia în care oamenilor le place ordinea, mă aprind cel mai repede in momentul in care nu găsesc un lucru la locul lui, și atunci fac în așa fel încât să evit acest impact cu nervii mei. Și aici, în această lume paralelă unde am ales să fim, să ne împărtășim ideile, gândurile, părerile și cunoștințele, voi alege „ordinea” care o iubesc atât de mult, să mă ghideze și stiu că mă va ajuta sa am: început, cuprins și incheiere. De aceea, nu din intâmplare am adus în discuție cafeaua, dat fiind că un procent în număr mare de oameni pe acest pamânt, iși încep ziua cu o cafea. Eu asa încep.

În acest parcurs al meu, aici, cu voi, am să aleg ca și temă rețeta bucătăriei, și când am spus acest lucru, se poate intrepreta că aș aduce o sumedenie de rețete din bucatărie, voi face și asta când desigur, voi avea inspirația să o fac. Dar ce am de fapt în minte este să asociez fiecare semnificație și rolul unui ingredient, si nu doar cel dintr-o rețetă in bucătărie, ci și puterea și impactul lui asupra noastră ca si oameni. Nutriția și starea sufletească au cel mai mare rol în menținerea sănătății noastre de aceea, îmi doresc enorm de mult să fiu de ajutor si să mă las ajutată pe acest parcurs.

Nu din întămplare am ales cafeaua, ea a fost inspirsția mea in această dimineața, plăcerea de ai oferi acest timp ei, m-a ajutat să imi fac vocea auzită fie ea doar câteva cuvinte însă , am avut tăria și curajul să mă fac prezentă pentru prima dată. Deși poate exprimarea nu îmi este corectă, insă gandul și imina și- au exprimat sincer tot ceea ce au simțit că trebuie pus aici intr-o mica apariție la prima prezentare la o cească de cafea dulce- amăruie.

Introduce Yourself (Example Post)

This is an example post, originally published as part of Blogging University. Enroll in one of our ten programs, and start your blog right.

You’re going to publish a post today. Don’t worry about how your blog looks. Don’t worry if you haven’t given it a name yet, or you’re feeling overwhelmed. Just click the “New Post” button, and tell us why you’re here.

Why do this?

  • Because it gives new readers context. What are you about? Why should they read your blog?
  • Because it will help you focus you own ideas about your blog and what you’d like to do with it.

The post can be short or long, a personal intro to your life or a bloggy mission statement, a manifesto for the future or a simple outline of your the types of things you hope to publish.

To help you get started, here are a few questions:

  • Why are you blogging publicly, rather than keeping a personal journal?
  • What topics do you think you’ll write about?
  • Who would you love to connect with via your blog?
  • If you blog successfully throughout the next year, what would you hope to have accomplished?

You’re not locked into any of this; one of the wonderful things about blogs is how they constantly evolve as we learn, grow, and interact with one another — but it’s good to know where and why you started, and articulating your goals may just give you a few other post ideas.

Can’t think how to get started? Just write the first thing that pops into your head. Anne Lamott, author of a book on writing we love, says that you need to give yourself permission to write a “crappy first draft”. Anne makes a great point — just start writing, and worry about editing it later.

When you’re ready to publish, give your post three to five tags that describe your blog’s focus — writing, photography, fiction, parenting, food, cars, movies, sports, whatever. These tags will help others who care about your topics find you in the Reader. Make sure one of the tags is “zerotohero,” so other new bloggers can find you, too.