REGRETUL, povară grea.

Plin de mâhnire și întristare va fi sufletul ce tot amână pentru măine, pentru altă dată, ceea ce ar putea să facă pe moment și trece în zădărnicie prin timpul care ar fi putut fi atât de prețios…și util deasemenea.

Regretul că ai fi putut schimba ceva odată, lasă gust amar prezentului, pozitiv sau negativ, te apasă pe rană la fel de intens, părerea de rău te ucide încet și sigur până la epuizare, stoarce tot din inima greu încercată , până cand, poate , o umbră de putere și bunăvoință , dacă a mai rămas, luptă cu ce mai este pregătit de vindecare. Deși, la prima vedere, spunem că regretul nu are leac, de fapt, totul e în mintea plină de gânduri bolnave și de tristețea necruțătoare de timpuri adunată.

Regretul atinge exact când crezi că le-ai făcut pe toate, pe nepusă masă te întreabă: de ce nu ai făcut așa, totul ar fi fost mult mai bine? O singură întrebare e de ajuns să îți deschidă o agendă cu alte mii de întrebări și cu cât știi mai multe răspunsuri si cum ar fi trebuit totul făcut, cu atât e mai greu să înfrunți haosul nou creat în suflet. Când pune stăpânire pe tine ideea că ai fi putut schimba rolul, că ai fi putut proceda altfel, că drumul către o altă direcție ar fi fost mai bun…,când te istovește oful că ai ales o altă profesie decât cea la care visai, când forțat de împrejurări ai decis să fii jumătatea cuiva pe care nu iubesti,sau mai rău decât toate,să te autodistrugi prin vicii irosind timp prețios și privilegiul de a trăi frumusețile vieții.

Cu mult peste probabil, mulți dintre noi avem regrete, și apasă, apasă, macină până dincolo de durere…și tot mai departe. Devenim dușmanul proprii inimi, pentru că, de cele mai multe ori îi luăm din drepturi, uităm că inima e ceasul nostru. Chiar și așa, orizontul e imens cum și mintea omului de altfel, dar oriunde vom privi din interiorul nostru, să nu uităm că avem o fereastră, o portiță întredeschisă, un firicel de speranță…,o inimă ce bate.

Regret să știu că am putut Pe drumul ce am mers odată, Să schimb ceva ce mi-am dorit, Ca inima să-mi bată.

Să bată în apus, în răsărit, Pe vânt, pe ploaie și în ceață, Pe culmi înalte de ar fi, Doar, doar…,să mai iubească odată.

Am ales să-i fiu dușman, Inimii ce abia mai bate, Dorințele i le-am secat, De dor, săraca ea arde.

Nevrednică am fost de tine, Nu ți-am dat liniște și pace, Tare aș vrea să înțelegi, De ce te-am ținut departe?

Măcar tu trezeș-te, Inimă nevinovată, Dă-mi curajul să îți cer, De regret să scap odată.

Izbăvește-mi faptele, De ieri, de azi, și cele viitoare, Într-un loc anume, strânge-mi grijile, Doar unite, vom trece peste toate.

Unite în gânduri și iubire, Oricât de rău va fi amarul, Oricât de tare ar bate vântul, Un prag ușor….va fi hotarul.

Mda, e atât de greu atunci când trebuie să alegi între întelepciune și dorința sufleteasca, alegi drumul presărat cu lacrimi și mărăcini care provoacă răni adânci, povară ca o piatră uriașă greu de cărat sau chiar imposibil, în unele cazuri. Cum spuneam mai sus, toți avem regrete mici sau mari, dureroase, altele atât de greu de digerat, regrete care uneori reușim să le stăpânim sau mergem cu ele pe umeri rănindu-ne cu bunăștiință.

În cazul meu, am un regret, două, de fapt mai multe, m-am gândit în nenumărate rânduri să mă eliberez de ele, dar ce credeți? Reușesc? Nu, nicidecum nu trec peste. Însă, din atât de greu de dus, am făcut să-mi fie mai ușor. Ele, regretele, vor fi până la finalul vieții dar, să nu ne hrănim inima cu aceste amaruri care secătuiesc și se înfing adânc. Am învățat să merg cu ele si să cred că sunt doar niște frunzulițe pentru tema de la școală și nu pietrele care mi-ar strivi ce am constrit frumos și demn până astăzi și restul vieții ce mi-a rămas.

Publicat de ludmilastart

Mi-am făcut un brânci și....am ajuns aici. E drept, habar nu am ce va fi, cum va fi, însa, știu că voi digera provocarea. Așa cum fiecare ingredient își are locul intr-o rețetă, de asemenea imi fac mereu prezența acolo unde cred că trebuie să fiu. Încă din copilărie, pe care nu am avut-o, am invățat că eu va trebui să-mi fiu propriul croitor al vieții, propriul zidar și propriul mentor. Cu trecerea anilor am invățat să iau aceste lucruri ca pe o binecuvântare și să mă hrănesc din forțele proprii. Peste pragul vieții am pășit cu stângul, dar nici asta nu regret, eu am o vorbă din bătrâni: ce nu te doboră, te întărește. Iar motto-ul cu care am crescut in scoala generală, scris mare pe peretele dormitorului din internat, era: cum îți așterni, așa dormi. Deși atunci am înțeles doar că trebuie să imi aranjez bine patul, abia mai tarziu am realizat adevăratul sens al proverbului, avându-l in minte atât de profund, iar fiecare faptă, mi-am asumat-o întocmai zicalei cu pricina. Nu mi-am luat ca aliați: negativismull, urâtul și furia pentru că iubesc nespus de mult opusul lor și îmbrățișez cu drag naturalețea sufletului și dăruirea. Ador sa fac multe lucruri dar iubesc bucătăria și imi place s-o descopăr , iubesc gătitul, deși o fac doar pentru mine și familie, mă împinge dorința să impart această pasiune și cu alți iubitori în domeniu și nu numai. Mă agăț de speranța că mă voi face plăcută, pornesc cu încredere, cu răbdare și cel mai important să-mi incânt iubitorii de frumos.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: